de Patricia Lidia
Sus, prin iarba din islaz,
Plânge barza de necaz:
Tot zburând ea peste lac,
Aude mereu un „Oac!”
Ce să fie? Oare ce?
O fi vreun şoarece?
Tot curioasă, ea planează,
Lângă-o frunză aterizează.
„Oac! Oac! Oac!”, aude iar,
Şi îi pare familiar.
„Oac! Oac! Oac!”, iar se aude
De pe lac, de printre unde.
„Oac! Oac! Oac!, sări în sus
Chiar când soarele-a apus…
Când se uită barza bine,
Lângă ea broscuţa vine!
„Nu te supăra, broscuţă,
Tu eşti mică şi prostuţă!
Ce te-aşezi aici, cuminte,
Parcă n-ai ştii dinainte
Că sunt barză, şi aşa,
Una din aceea rea…
Barza mănâncă broscuţe,
Chiar de sunt ele drăguţe…”
„Ce contează, draga mea?
Tu nu eşti o barză rea…”
Spuse broscuţa, plângând,
Pe o frunză-alunecând.
„Mă credeam ca o regină,
Mândră ca o balerină,
Şi săream neştiutoare
În lotuşi, din floare-n floare…
Dar când colo, ce se-aude
De la mal, de printre unde?
Tinculiţa, sora mea,
Slabă ce-i ca o sadea,
Mă bârfea în gura mare
«Uite-o, dragă, ce mai sare,
Zici că este micuţă…
Când colo, e cam grăsuţă! »
Şi-uite-aşa, surioara mea,
Ce credeam că mă iubea,
Mă bârfeşte ne-ncetat…
Crezi că nu m-a afectat?
Plâng continuu, barză dragă!
Şi mă simt atât de bleagă…
O credeam prietenoasă,
Şi când colo-i duşmănoasă!”
„Eşti prea blândă, tu broscuţă…
Tu nu ştii că eşti micuţă
Şi oricât ar zice ea,
Eşti frumoasă ca o stea!
Oi fi eu mare şi rea,
Dar mai ştiu câte ceva…
Să nu crezi tot ce îţi spune
Lumea rea, de printre dune…
Eu te cred mândră şi bună,
Luminoasă ca o lună…
Dar acum eu voi pleca!
Mă aşteaptă sora mea!”
Şi acestea fiind zise,
O zbughii printre narcise
Şi zbură de jos, din flori,
Tocmai pe cer, printre nori…
