Sinziene

Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi
Că mama v-aduce vouă
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.

Video (teatru de păpuşi): Radio 3net

Punguţa cu doi bani
de Ion Creangă

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:

— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar. — Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.

Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:

— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.

Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:

— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.

Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:

Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:

— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.

Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:

Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:

— Mă! da’ al dracului cucoş i-aista! Ei, las’ că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!

Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !

— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.

Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!

Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.

— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.

Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:

Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !

Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:

— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!

Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: “Cucurigu !!! cucurigu !!!” Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:

— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.

Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l. Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.

— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni! — Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină… şi iaca ce mi-a adus!

Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: “Cot, cot, cotcodac !” Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!… Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!

Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.

ro.wikisource.org

Soacra cu trei nurori
de Ion Creangă

Audio: Carti Audio

Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.

Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: “Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i ţărna uşoară! — aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa; … deşi câteodată erau bănuiele… şi mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”

Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigau mulţi bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba, simţind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; şi în cincişase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. Feciorul nu ieşi din hotărârea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele.

După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. “De ce mi-am făcut cleşte? ca să nu mă ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat.

— Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în brâu, şi până mâine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?

— Da, mămucă. Numai ceva de mâncare…

— De mâncare? O ceapă, un usturoi ş-o bucată de mămăligă rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine… Lapte, brânză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău şi eu nu vreau să-mi pierd comândul.

Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete, ca să n-o supere lumina de la opaiţ, mai dând a înţelege nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi la strujit pene, acuşi îmbăla tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l vântura de buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră şi să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, şi adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap şi începu a trânti ş-a plesni prin casă, încât biata noră, care de-abia aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei şi să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăuşii sosesc, şi tânăra nevastă, văzându-şi bărbăţelul, mai uită din cele necazuri!

Nu trece mult, şi baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă şi ceva încrucişată, dar foc de harnică.

După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură şi, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie harnice şi dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel atoatevăzător, şi aşa, una pe alta se îndemnau la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.

Dar binele, câteodată, aşteaptă şi rău. Nu trece tocmai mult, şi vine vremea de însurat şi feciorului cel mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori… de aceea şi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum se nimereşte. Într-o bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptor. Baba se scarmănă pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face, şi, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună!

După nuntă, bărbaţii din nou se duc la treaba lor şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăşi le dă de lucru cu măsură şi, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:

— Da’ nu te tot codi, că mămuca ne vede.

— Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, şi ea să doarmă?!

— Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămuca are la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ş-apoi tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.

— La ceafă?… vede toate? n-am mâncat moarea ei?… Bine că mi-am adus aminte… Dar ce mâncăm noi, fetelor hăi?

— Ia, răbdări prăjite, dragă cumnăţică… Iar dacă eşti flămândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte ceapă şi mănâncă.

— Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat aşa bucate! Da’ slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?

— Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi.

— Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de şagă. Voi lucraţi, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, ştii colè, ceva mai omeneşte; ş-acuşi vă chem şi pe voi.

— Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba pe drum?

— Las’ dacă v-a durea capul! Când v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate.

— Apoi dar… dăă!… fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea.

— Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese cântând:

Vai, săracul omul prost,
Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute cheamă şi pe celelalte două în bordei, şi se pun la masă cu toatele.

— Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.

După ce-au mâncat ş-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:

Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cât te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna,
Eşti mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an ş-o vară,
Tot eşti acră şi amară;
Ieşi afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Şezi în unghi ca un junghi.

Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.

Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa… Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!…

— Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată. Nurorile atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu pricina răspunde:

— Da’ bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu mămuca, şi le-am făcut de mâncare, şi le-am scos un cofăiel de vin, şi de aceea ne-am chefăluit şi noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.

— Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?

— D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!

— Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!

— D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; şi de aceea am gândit că eşti mânioasă pe tătuca şi pe mămuca, de nu te scoli. Şi ei erau aşa de mâhniţi, de mai nu le-a ticnit mâncarea.

— Ei, lasă, ticăloaselor, c ă v ă voi dobzăla eu de acum înainte!

Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete, de vinişorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, şi c-au văzut-o cuscrii dormind aşa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă şi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.

Se lehămetiseră până şi cele două de gura cea rea a babei; şi cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să orânduiască totodată şi moştenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, şi iată cum:

— Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă.

— Ei, cum?

— Să faceţi cum v-oi învăţa eu, şi habar să n-aveţi.

— Ce să facem? întrebă cea mai mare.

— Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre răsărit, cât îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi vedea voi.

— D-apoi când or veni ai noştri?

— Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dânşii, şi las’ dacă va fi ceva!…

Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, aşezară baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă.

Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!

Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care de care mai măgulitor.

— Da’ ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată când dejugau boii.

— Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.

— Cum? ziseră barbaţii înspăimântaţi, scăpând resteiele din mână.

— Cum? Ia, sunt vreo cinci-şase zile de când a fost să ducă viţeii la suhat, şi un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana!… ielele i-au luat gura şi picioarele.

Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie şi nici nu putea bleşti măcar din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, văzându-i, îşi mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără şi jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puţin mâna spre gură şi îndată căzu într-un leşin grozav.

Toţi plângeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge şi ea:

— Da’ nu înţelegeţi ce vrea mămuca?

— Nu, ziseră ei.

— Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul şi casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.

— Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său.

Atunci ceilalţi, nemaiavând încotro şovăi, diata rămase bună făcută.

Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: “Ferice de dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o boci!”

de Ion Creangă

Audio: Carti Audio

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: “Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul”.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
- Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:
Trei iezi cucuieţi,
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-aţi ce-am spus eu?
- Da, mămucă, ziseră iezii.
- Pot să am nădejde în voi?
- Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămâne.
- Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine!
- Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demâncare.
Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: “Pereţii au urechi şi ferestrele ochi”. Un duşman de lup - ş-apoi ştiţi care? - chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.
“Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul!… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli!” Cum zice, şi vine la uşă: şi cum vine, şi începe:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare.
- Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar şi puse să-i ascuţe limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!…
- Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
- Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:
Deschideţi uşa,
Că vine mătuşa!
ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi?
- D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?
- Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţinea mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichici şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuşti! iute sub un chersin: se-nghemuieşte amlo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!… Însă cel mare se dă după uşă şi - să tragă, să nu tragă? - în sfârşit, trage zăvorul… Când iaca!… ce să vadă? Ş-apoi mai are când vedea?… căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi rătează capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
- Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat în pământ… Unde să fie, unde să fie? Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dinmlo, dar pace bună! iezii nu-s nicăieri!
- Mă!… că mare minune-i şi astal.. dar nici acasă n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleacă aste bătrâneţe!
Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe chersin. Şi când s-a pus pe chersin, nu ştiu cum s-a făcut, ori că chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat… Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? - îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul!
- Să-ţi fie de bine, nănaşule!
- A!… ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el!
Apoi ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l fiocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg petecele!… Vorba ceea: “Că toată pasărea pe limba ei piere”.
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.
- Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei! Şi boceşte el şi boceşte până îl apucă leşin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, şi ce-au căutat pe nas le-a dat.
Când jelea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinţii rânjiţi, în fereşti.
- Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă?
Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era nu era a bine!… Ea însă tot merge pân’ la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală… şi cum ajunge, şi începe:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era şi cel dintâi şi cel de pe urmă - sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mâne-sa şi cu lacrimi de sânge începe a-i spune:
- Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi. Mare foc şi potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi rămâne încremenită!… Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, şi-a mai venit puţin în fire ş-a întrebat:
- Da’ ce-a fost aici, copile?
- Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult şi iaca cineva s-aude bătând la uşă şi spunând:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi…
- Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii, fuga la uşă să deschidă.
- Ş-atunci?…
- Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu sub chersin, iară cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă şi trage zăvorul!…
- Ş-atunci?…
- Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul d-tale, cumătrul lup, se şi arată în prag!
- Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a speria copilaşii niciodată?
- Apoi dă, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi!
- Ei las’ că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană, şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată… Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!
- Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă:”Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ţi faci!”
- Ba nu, dragul mamei! “Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi iau sufletul.” Ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să te răsufii cuiva, ca să prindă el de veste.
Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătrusău. Se pune ea pe gânduri şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i facă?
“Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una de şi-a muşca labele!”
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!… Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru! Şi aşa zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă mânecile, aţâţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta aşază o leasă de nuiele numai înţinată şi nişte frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă ţărna şi peste ţărnă aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă şi se duce prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.
- Bună vremea, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?
- Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura… apoi dă, nu ştii d-ta că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună!
- Ca ce fel, cumătriţă dragă?
- Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
- Da’ nu mai spune, cumătră!
- Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, şi datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi…
- Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
- Te cred, cumătre, d-apoi, dă, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel-de-sus.
Apoi capra porneşte înainte plângând, şi lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
- Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ţi-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte…
- Apoi dă, cumătră, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu-ţi face şi d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo.
- Aşa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri.
- Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?…
- Doamne, cumătră, Doamne! Oi face şi eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriş; şi mi-a spus că dacă-ai vrea d-ta să-i dai un băiat, să-l înveţe cojocăria. Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătra!
- Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l deasupra groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte. Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
- Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leasa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac!
- Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de işti mai bătrâni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole, să treacă focul printr-înşii.
- Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
- Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abia i-a mai trece băieţelului istuia de speriat, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Şi bine mi-ai mâncat iezişorii!
- Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă şi nu-ţi mai face atâta osândă cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bineo mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da’ şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie!
Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-a mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghi şi unde nu s-au aşternut pe mâncare şi pe băute, veselindu-se împreună…
Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o şa ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!

RomanianVoice.com

de Ion Creangă

Audio: Carti Audio

Era odata o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcîndu-se ziua alba, vulpea ieşi la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gîndindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mîncare.
Şezînd vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi uitîndu-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.
- “Bun!” gîndi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi moartă.
Carul, apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mîna boii o vede şi crezînd că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: “Aho !Aho!” Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, şi văzînd-o că nici nu suflă, zice: “Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!… ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi”. Zicînd aşa, apucă vulpea de după cap şi tîrînd-o pînă la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: “hăis! Joian, cea! Bourean”. Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lîngă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii.
Însă cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mîna, carul scîrţîia şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniii…şor! sare şi ea din car, şi cu mare grabă, începe a strînge peştele de pe drum. După ce l-a strîns grămadă, îl ie, îl duce la vizuina sa şi începe a mînca, că taaa…re-i mai era foame.
Tocmai cînd începuse a mînca, iaca vine la dînsa ursul.
- “Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie că taaa…re mi-i poftă!”
- “Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănînci.”
- “Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.”
Atunci vulpea rînji dinţii şi zise:
- “Alei, cumătre! da nu ştii că nevoia te duce pe unde nu ţi-e voia şi te învaţă ce nici nu gîndeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănînci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurii, vîră-ţi coada în apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, pînă despre ziuă; atunci smunceşte vîrtos spre mal, şi ai să scoţi o mulţime de peşte; poate îndoit şi întreit decît am scos eu.”
Ursul ne mai zicînd nici o vorbă, alergă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurii, şi-şi vîră în apă toată coada!…
În acea noapte începuse a bate un vînt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţa zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului, ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul ne mai putînd de durerea cozii şi de frig, smunceşte odată din toată puterea. Şi sărmanul urs! în loc să scoată peşte, rămîne făr de coada!
Începe el acum a mormăi cumplit, ş-a sări în sus de durere. Şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucida în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mînia ursului. Ea ieşise din vizuine şi se vîrîse în scorbura unui copac din apropiere; şi cînd văzu pe urs că vine far de coada, începu a striga:
- “Hei, cumătre! Dar ţi-au mîncat peştii coada, ori ai fost prea lacom, ş-ai vrut să nu mai rămînă peşti în baltă?”
Ursul, auzind că încă-l mai ie şi-n rîs, se înciudează şi mai tare, şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strîmtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută o creangă cu cîrlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială… Dar cînd apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: “Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac”… Iar cînd anina cîrligul de copac, striga: “Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa, a rămas ursul păcălit de vulpe!

Parinti.com

Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!

Din Punguţa cu doi bani de Ion Creangă

Video (teatru de păpuşi): Radio 3net

Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.

din Capra cu trei iezi
de Ion Creangă

Ion Creangă

Pu, pu, pu, strici mereu,
Somnul meu, pupăză din tei.
Las’ că mi te prind moţato
Şi te-oi intreba ce vrei,
Când ţi-oi smulge coada toată
Si te-oi vinde pe cinci lei.
Pu, pu, pu, pu, pu, pu, chiar acu,
O să-ţi viu de hac!
Şi-ajungând la tei căciula
Peste cuib capcan-o fac.
Şi-apoi, scotocind cu mâna,
Prind de gât puiul de drac.

Ha, ha, ha, vezi aşa,
Mi te-am prins, că de mult ţi-o coc!
Şi la târg ajuns cu dânsa,
Printre lume îmi fac loc,
Strigând cât mă ţine gura,
Să se-audă-n iarmaroc:

Negustor, pupăzi vând,
Marfa mea-i blânda ca un miel.
Dar un moş cu barbă deasă,
De unde-o fi fost de fel,
Îmi croi câteva beţe,
Luând pupăza cu el.

Ajutor, hai săriţi!
Hoţii, măi, pradă-un negustor.
Moşul însă, rupând sfoara,
Zvârle pupăza spre nor,
Şi dihania, voioasă,
O porni spre sat în zbor.

Astăzi iar, pu, pu, pu, ca un drac,
Sus în tei la noi!
Poţi să cânti la noi, spurcat-o
Până-n veacul de apoi!
Nu mai fac negustorie
Cu moţate de-alde voi.

Prescolar.ro

Fragment din filmul Amintiri din Copilarie. Magistrala secventa cu iarmarocul.